Şoapta mea lunecă
sub talpa experienţelor tale
devenind o flacără
în rugurile stinse mai ieri,
să găseşti un chip apus în uitări
sau un nume ce-ţi spintecase făptura.
Mă culegi din mulţimea de iubiri
turnîndu-ţi în vene speranţă,
expunînd tăişul gîndului spre miezul de zi.
Vei mai trăi o explozie de păpădii
în rugina toamnei grăbite
ghicind pe un fir de romaniţă
apropiatul final.
Şi nu-ţi mai pasă de ploaia ciobănească
pentru tăciunii de sub jăratecul fals
care nici nu frige, nici nu încălzeşte.
Ai întîrziat cu o spaimă de final,
am îmbrăcat-o să nu mai am frică de ea,
te aşteptam o ciută rătăcită
în preriile reflexului condiţionat
şi am răsuflat uşurată
de căderea cătuşelor binevol asumate.
Mă căutam în craterul de extazuri clocotinde
să mă găsesc în copca filosofiei tale de putrefacţie.
Nu te-am pierdut,
am găsit substanţa inflamabilă a veşniciei
punînd-o în colivia primului şi ultimului anotimp.
Disperarea a fost înlăturată din DEX
să nu mai echivaleze cu insomnia.
Sunt bine, încît nu mai caut rimă pentru "durere",
provocată de prezenţa-ţi în codul meu genetic.
Nu, nu te chem. Mai îmbrac o blană,
spre primăvară vor fi mai ieftene...
Ba chiar te implor să nu vii-
mi-e de ajuns încălzirea globală,
iar minciunile ce ţi le spuneam erau RELATIVE...
Precum şi acest adevăr...
Eşti atît de aproape
încît mă doare prezenţa ta.
Îţi simt respiraţia
din celălalt capăt al Universului.
Aud cum atingi şoaptele
cu buricele degetelor,
dar gîndurile tale stau ascunse de mine
în dosul neîncrederii, indiferenţei
sau plictiselei.
Nu voi încerca să te forţez-
iubirea mea nu cere,
vrea să-ţi dea...
De-aş cunoaşte preferinţele tale...
Poate tăcerea mea. Tac.
Poate şoapta. Îţi şoptesc acum. Mă auzi?
Poate căldura. Te iubesc mult-mult...
Şi de ce totuşi, nu mi-e deajuns?!
O dorinţă sufocantă să te am sub palmele mele,
să-ţi desenez nişte nimicuri
cu buzele în regiunea minciunilor tale,
pe care aşa şi nu mi le-ai spus vre-o dată.
Deşi...
Mai cerc şi mîine să-mi potolesc vulcanul,
ce erupe din vreme în vreme
pe pervazul aşteptărilor tale...
Aş lua o rămurică
şi aş înveşnici pe zăpadă numele tău.
Dar n-o fac... Tu ştii de ce...
Sau aş zgîrîia banal "Te iubesc".
Ninsoarea densă va muşca lacom
din mărturisirea mea,
parcă de frică să nu rămînă repetentă
pentru toată luna martie,
suportînd cătăturile ostile
ale fantomelor obosite
de frumuseţea recent încă admirată.
Deaceia, îţi îmbrăţişez privirea
ce a lunecat adineaori
pe o grămăjoară de buchii
aşezate azi
cu mai multă acurateţe ca de obicei
şi îmi rămîne pe buze gustul coctailului
din şoapta,atingerea şi poate dorinţa ta.
Savurez acest must ameţitor,
ce se prelinge prin mădulare
ca un sărut lung,disperat
răspunzîndu-ţi:"Somn uşor, iubite.
Pe mîine"
O fugă împotriva acelor ceasornicului,
să curgă prin umărul tău drept
malul stîng al unei existenţe
nici de cum banale,
dar risipită ca un pumn de mărgăritare
în prundişul de pe malul fluviului,
ce a trecut nemilos prin tine
cu nişte toamne repezite
şi o primăvară întîrziată,
pe care ai hotărît s-o trăieşti acum
fără grabă,de nu te-ar forţa inerţia,
ce te mai poartă împotriva acelor ceasornicului,
cu malul drept prin umărul stîng
şi cu o mare grabă de a întîrzia
la ultimul plesnit de muguri,
ce te priveşte ca pe o icoană uimită
cu rugă mută pe buze:"Îngăduie..."
Să nu-ţi faci griji-
nu te voi chema pe nume,
căci se vor opri toţi cunoscuţii tăi.
Nici nu voi căuta să te privesc în ochi-
i-am văzut aseară,erau căprui,
iar azi dimineaţă- albaştri.
Să nu te intimidezi de obrajii roşii
ce trădează nişte promisiuni aruncate,
nu te acuz,cunosc originea minciunii.
Atunci nu minţeai...
Nu e vina ta,că totul e atît de instabil,
ba chiar cu revenire periodică la iniţial.
Să le consideri nespuse,
iar eu le voi trece la uitate... de tine.
Fii sigur de una:
sunt mereu acasă cu ibricul pe plită
şi fără reproşuri
de vei întîrzia,
de nu vei veni,
de beai deja cafea... altundeva,
de...
Să nu-ţi faci griji-
prea mult te iubesc
pentru aţi face necazuri.
Cîteva zile de reflux
şi craterul vulcanului
a supt toate izvoarele din mine
să nu mai am putere să lupt cu viscolul.
Cerneala s-a transformat într-un ţurţure violet
şi picură în aşteptările mele cu stropi săraţi
ce se prefac în perle false.
Aş încerca să te strig,
să te reîntorc,
dar eşti deacum în mijlocul oceanului.
Sunt sigură că pe fundul lui e pustiu
precum ochii orbului care a fost văzător
şi priveşti disperat în verdele promis.
Dar prea corectă ţi-a fost urma lăsată
pe caietul de aritmetică,
ca să poţi permite raţiunii,
să părăsească cutia ambalată ermetic,
căutînd să te consolezi cu ceva de tipul:
"Nu mie-mi vorbeşti..."
Am epuizat orice argument...
dar tăcerea e invers proporţională aşteptărilor,
e o sinucidere a speranţelor
înmormîntată după gardul nădejdilor.
Asta-i tot ce rămîne din darul ars pe altar,
căci nu ai vrut să auzi,
nu mi-ai dat să te ascult...
