Sunt un boţ de humă neînsemnat şi-mi duc resemnată povara existenţei în două dimensiuni paralele: lumea reală şi lumea metaforelor.
Din 1965 fiică, din 1972 elevă, 1982-86 studentă, apoi soţie, mamă, undeva angajată, cu obligaţiuni de tot felul şi deseori refugiată în poezie, devenind transparentă pentru realitate (sau realitatea pentru mine).
De vre-o 10 ani departe de casă.
Fericită? cred că uneori Da, mai ales când zbuciumul din mine mai crează o salbă de versuri. Le citesc şi... aştept o nouă stare de nelinişte, tulburare, furtună...
Şoapta mea lunecă sub talpa experienţelor tale devenind o flacără în rugurile stinse mai ieri, să găseşti un chip apus în uitări sau un nume ce-ţi spintecase făptura. Mă culegi din mulţimea de iubiri turnîndu-ţi în vene speranţă, expunînd tăişul gîndului spre miezul de zi. Vei mai trăi o explozie de păpădii în rugina toamnei grăbite ghicind pe un fir de romaniţă apropiatul final. Şi nu-ţi mai pasă de ploaia ciobănească pentru tăciunii de sub jăratecul fals care nici nu frige, nici nu încălzeşte.
Ai întîrziat cu o spaimă de final, am îmbrăcat-o să nu mai am frică de ea, te aşteptam o ciută rătăcită în preriile reflexului condiţionat şi am răsuflat uşurată de căderea cătuşelor binevol asumate. Mă căutam în craterul de extazuri clocotinde să mă găsesc în copca filosofiei tale de putrefacţie. Nu te-am pierdut, am găsit substanţa inflamabilă a veşniciei punînd-o în colivia primului şi ultimului anotimp. Disperarea a fost înlăturată din DEX să nu mai echivaleze cu insomnia. Sunt bine, încît nu mai caut rimă pentru "durere", provocată de prezenţa-ţi în codul meu genetic. Nu, nu te chem. Mai îmbrac o blană, spre primăvară vor fi mai ieftene... Ba chiar te implor să nu vii- mi-e de ajuns încălzirea globală, iar minciunile ce ţi le spuneam erau RELATIVE...
Eşti atît de aproape încît mă doare prezenţa ta. Îţi simt respiraţia din celălalt capăt al Universului. Aud cum atingi şoaptele cu buricele degetelor, dar gîndurile tale stau ascunse de mine în dosul neîncrederii, indiferenţei sau plictiselei. Nu voi încerca să te forţez- iubirea mea nu cere, vrea să-ţi dea... De-aş cunoaşte preferinţele tale... Poate tăcerea mea. Tac. Poate şoapta. Îţi şoptesc acum. Mă auzi? Poate căldura. Te iubesc mult-mult... Şi de ce totuşi, nu mi-e deajuns?! O dorinţă sufocantă să te am sub palmele mele, să-ţi desenez nişte nimicuri cu buzele în regiunea minciunilor tale, pe care aşa şi nu mi le-ai spus vre-o dată. Deşi... Mai cerc şi mîine să-mi potolesc vulcanul, ce erupe din vreme în vreme pe pervazul aşteptărilor tale...
Aş lua o rămurică şi aş înveşnici pe zăpadă numele tău. Dar n-o fac... Tu ştii de ce... Sau aş zgîrîia banal "Te iubesc". Ninsoarea densă va muşca lacom din mărturisirea mea, parcă de frică să nu rămînă repetentă pentru toată luna martie, suportînd cătăturile ostile ale fantomelor obosite de frumuseţea recent încă admirată. Deaceia, îţi îmbrăţişez privirea ce a lunecat adineaori pe o grămăjoară de buchii aşezate azi cu mai multă acurateţe ca de obicei şi îmi rămîne pe buze gustul coctailului din şoapta,atingerea şi poate dorinţa ta. Savurez acest must ameţitor, ce se prelinge prin mădulare ca un sărut lung,disperat răspunzîndu-ţi:"Somn uşor, iubite. Pe mîine"
O fugă împotriva acelor ceasornicului, să curgă prin umărul tău drept malul stîng al unei existenţe nici de cum banale, dar risipită ca un pumn de mărgăritare în prundişul de pe malul fluviului, ce a trecut nemilos prin tine cu nişte toamne repezite şi o primăvară întîrziată, pe care ai hotărît s-o trăieşti acum fără grabă,de nu te-ar forţa inerţia, ce te mai poartă împotriva acelor ceasornicului, cu malul drept prin umărul stîng şi cu o mare grabă de a întîrzia la ultimul plesnit de muguri, ce te priveşte ca pe o icoană uimită cu rugă mută pe buze:"Îngăduie..."
Să nu-ţi faci griji- nu te voi chema pe nume, căci se vor opri toţi cunoscuţii tăi. Nici nu voi căuta să te privesc în ochi- i-am văzut aseară,erau căprui, iar azi dimineaţă- albaştri. Să nu te intimidezi de obrajii roşii ce trădează nişte promisiuni aruncate, nu te acuz,cunosc originea minciunii. Atunci nu minţeai... Nu e vina ta,că totul e atît de instabil, ba chiar cu revenire periodică la iniţial. Să le consideri nespuse, iar eu le voi trece la uitate... de tine. Fii sigur de una: sunt mereu acasă cu ibricul pe plită şi fără reproşuri de vei întîrzia, de nu vei veni, de beai deja cafea... altundeva, de...
Să nu-ţi faci griji- prea mult te iubesc pentru aţi face necazuri.
Cîteva zile de reflux şi craterul vulcanului a supt toate izvoarele din mine să nu mai am putere să lupt cu viscolul. Cerneala s-a transformat într-un ţurţure violet şi picură în aşteptările mele cu stropi săraţi ce se prefac în perle false. Aş încerca să te strig, să te reîntorc, dar eşti deacum în mijlocul oceanului. Sunt sigură că pe fundul lui e pustiu precum ochii orbului care a fost văzător şi priveşti disperat în verdele promis. Dar prea corectă ţi-a fost urma lăsată pe caietul de aritmetică, ca să poţi permite raţiunii, să părăsească cutia ambalată ermetic, căutînd să te consolezi cu ceva de tipul: "Nu mie-mi vorbeşti..." Am epuizat orice argument... dar tăcerea e invers proporţională aşteptărilor, e o sinucidere a speranţelor înmormîntată după gardul nădejdilor. Asta-i tot ce rămîne din darul ars pe altar, căci nu ai vrut să auzi, nu mi-ai dat să te ascult...
