Şi totuşi, plecarea ta n-a rămas neobservată.
În urma-ţi s-a rostogolit ghemul firului meu vital,
depănîndu-se undeva într-o albie secătuită,
lăsîndu-mă boştură de dulceaţa viselor,
dar suprasaturată de reflectări fără noimă
şi lipsite de culoarea picăturilor de curcubeu.
În schimb ţi-ai scuturat de pe umeri povara focurilor de artificii
ce încercau să se localizeze în durerea de la linguriţă.
Ţi-e mai simplu să-ţi înmormîntezi astfel clipele?
Nu te acuz, e numai problema mea şi ce-ţi pasă de încă un deces-
atîtea cadavre semănate sub tălpi, în văzduh, în interiorul nostru...
Unul mai mult, unul mai puţin...
Iar lăstarul înmugurit smuls, nu e o crimă,
e doar mijloc de iarnă şi cine să ne asigure
că ea va lua sfîrşit în ţurţurii pulsului tău.
Cred că te-ai cuibărit indolent în ninsoarea apatică
dintr-un sfîrşit de faur şi...
acesta e punctul amfidromic a tensiunii arteriale din sfera,
deţinutul căreia eşti...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu